|
|
Padurile Harghitei si Harghita Padurilor (Prima parte) |
|
|
|
|
Scris de Conf. Dr. ing. Ion Micu, Dr. ing. Tudor Stancioiu
|
|
Vineri, 01 Iulie 2011 |
Motto: Am fost făcuţi din pământ, trăim din lemne. Földből lettünk, fábol élünk. (Zicătoare secuiască)
Pădurea şi-a pus în mod evident amprenta de-a lungul timpului în istoria, cultura şi civilizaţia poporului român. Numeroase obiceiuri, meşteşuguri, cântece populare, legende şi basme, denumiri de locuri şi chiar nume de persoane sunt legate de această bogăţie naturală, considerată pe drept cuvânt un adevărat aur verde al României. Această legătură strânsă a oamenilor cu pădurea a fost comparată cu o relaţie de-a dreptul frăţească, fiind deja bine cunoscută vorba din popor ,,codru-i frate cu românul”. Sentimente asemănătoare faţa de pădure nutreşte şi populaţia maghiară, minoritară în România dar majoritară în judeţul Harghita, care şi-a exprimat ataşamentul faţă de codru prin zicătoarea ce am ales-o ca motto al acestui înscris. Desigur, frăţia adevărată trebuie să fie bazată pe reciprocitate, lucru care în destul de multe situaţii, mai ales în ultimele decenii, pare să nu mai fie valabilă, întrucât omul a uitat de fratele său codrul care de milenii i-a stat aproape atât la bine cât şi la rău. Probabil „febra aurului” a învins dragostea de frate şi a rupt legătura armonioasă între om şi pădure.
Urmare a unor reportaje larg mediatizate, referitoare la situaţia pădurilor din judeţul Harghita, deşi obiectivul principal al fundaţiei PROURSUS este protecţia ursului şi a faunei sălbatice, considerăm oportun să abordăm această temă, care din mai multe motive este dealtfel destul de sensibilă. Cu toate că animalele sălbatice reprezintă doar o componentă a pădurii, nu putem concepe conservarea faunei fără o gospodărire judicioasă la nivelul întregului ecosistem (id est. la nivelul pădurii). Un argument în plus îl constituie şi faptul că majoritatea membrilor fundaţiei sunt ingineri silvici cu experienţă în domeniul gospodăririi pădurilor, având studii postuniversitare de cel mai înalt nivel, realizate în ţară şi în străinătate. Aşadar, un punct de vedere referitor la pădurile din judeţul Harghita nu doar din prizma vegetaţiei lemnoase ci şi a faunei sălbatice care le inhabitează considerăm că este binevenit.
Pădurea este un ecosistem complex şi ca atare este casă pentru foarte multe plante şi animale. Ea asigură în esenţă adăpostul, liniştea şi hrana animalelor sălbatice de pădure, iar aceste elemente constituie cele trei condiţii sine qua non ale supravieţuirii lor. Metaforic vorbind, aşa cum pomenea academicianul C. C. Giurescu în lucrarea sa, Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri până astăzi (Editura Ceres, 1975), pădurea, este ,,casa şi masa vânatului”. Aici ursul, dar şi celelalte animale sălbatice, îşi găsesc mâncarea, ascunzişul şi protecţie împotriva intemperiilor şi primejdiilor de natură antropică sau naturală. Fără adăpostul şi protecţia asigurate de păduri, aproape niciunul din mamiferele terestre ce fac parte din fauna noastră sălbatică, nu ar putea supravieţui. Doar în pădure, urşii, cerbii şi mistreţii, pot găsi liniştea atât de necesară vieţii lor. Cu alte cuvinte, exprimându-ne mai lapidar, în zonele montane dominate de păduri, aşa cum este şi cazul judeţului Harghita, vom avea doar atâtea animale sălbatice câte păduri sunt.
Trebuie să înţelegem că vegetaţia şi fauna, sunt două componente majore şi inseparabile ale comunităţii vii din pădure (i.e. sunt cele două părţi ale biocenozei din ecosistemul forestier). Acestea, prin buna lor integrare dau stabilitatea atât de necesară funcţionării durabile a întregului mecanism numit ecosistem. Orice schimbare majoră a uneia dintre aceste componente, distruge armonia şi provoacă dezechilibre. Evoluţia ulterioară este greu de controlat şi rezultatele pot fi catastrofale iar revenirea la echilibru este foarte dificilă şi mai ales costisitoare.
Pentru a înţelege mai uşor pădurea şi efectele activităţilor umane asupra ei, putem compara acest ecosistem complex cu un mecanism sofisticat în care toate piesele sunt legate prin interacţiuni directe sau indirecte (i.e. şi ca atare se influenţează reciproc). Fiecare piesă din acest mecanism are un anumit rol şi ca atare este foarte importantă pentru buna lui funcţionare. Ca să putem păstra o anumită piesă în stare bună este necesar să păstrăm întreg mecanismul din care aceasta face parte într-o stare corespunzătoare. Prin analogie, ajungem astfel la concluzia previzibilă şi unanim recunoscută, că nu putem conserva animalul dacă nu îi păstrăm printr-o gospodărire durabilă habitatul, care în cazul de faţă este de fapt pădurea. O dovadă în acest sens este şi Reţeaua Natura 2000, acest concept relativ nou de conservare a naturii la nivel European, prin care speciile importante sunt conservate doar împreună cu habitatele lor (i.e. conservarea lor se face prin conservarea habitatului).
Din păcate, aşa cum au relevat şi investigaţiile întreprinse de media românească, situaţia actuală a pădurilor harghitene este departre de a fi una mulţumitoare. Se pare nu doar că omul ar fi uitat de fratele său codrul, ci mai mult, prin grija pentru sine a ignorat nevoile acestuia şi i-a provocat mari suferinţe. Din aceste considerente, în cele ce urmează vom încerca să facem o analiză lucidă şi nepătimaşă dar responsabilă, a situaţiei pădurilor din judeţ. Vom porni de la ceea ce acestea au fost şi trebuie să fie, vom prezenta situaţia din prezent, şi la final vom discuta unde şi cum vor ajunge dacă nu se vor lua unele măsuri ferme şi minim necesare. Dorim să subliniem faptul că Fundaţia PROURSUS, nu este o instituţie de stat care să efectueze investigaţii, să caute vinovaţi şi să stabilească responsabilităţi şi nici nu încearcă să se substituie unor astfel de instituţii. Având în vedere expertiza şi experienţa membrilor săi în domeniul forestier şi cinegetic, poate însă să ofere consultanţă şi expertiză ştiinţifică, sau chiar soluţii pentru păstrarea într-un echilibru armonios a ecosistemului forestier. Acesta este modul în care fundaţia s-a implicat şi încearcă să se implice în continuare în gestionarea faunei din România. Materialele publicate, precum şi toate intervenţiile în cadrul reuniunilor şi grupurilor de lucru, reprezintă mijloacele prin care fundaţia a găsit calea să exprime opinii fundamentate şi echilibrate în acest domeniu.
În demersul pornit aici, chiar dacă nu ne propunem să găsim vinovaţi, doar de dragul de a arunca vina asupra cuiva, vom încerca totuşi să depistăm şi să arătăm greşelile făcute după 1989, întrucât dacă acestea nu vor fi arătate şi asumate, se pot repeta şi vor continua să rămână factori majori de risc ai ecosistemului forestier, până la calendele greceşti. Ne dorim de asemenea, să realizăm o informare cât mai exactă şi mai explicită a populaţiei, care nu posedă cunoştinţe de specialitate, pentru a înţelege ce se întâmplă în realitate. Considerăm informarea corectă ca fiind foarte importantă, întrucât recunoaştem şi noi ceea ce s-a afirmat de repetate ori şi la nivele mult mai înalte, că din păcate există în presa noastră, ,,mercenari” foarte versaţi ai condeiului, care în funcţie de ,,cerere şi ofertă” sunt capabili să facă din ţânţar armăsar sau dacă este necesar din armăsar ţânţar. Cu alte cuvinte, pot prezenta o situaţie catastrofală ca fiind un fapt banal, iar un fapt banal şi lipsit de impact practic, ca fiind o mare catastrofă cu consecinţe negative imprevizibile. Toate aceste manipulări, se fac funcţie de instituţia sau individul care trebuie denigrat sau desculpat, după cum este comanda politică sau interesul economic. Asemenea exemple, avem şi în cazul temei abordate şi le vom menţiona la momentul potrivit, întrucât au constituit unul dintre cel mai uzitate mijloace de intoxicare şi manipulare a opiniei publice la nivel naţional. Pentru a avea un nivel de referinţă în demersul nostru, vom lua ca punct de plecare anul 1989 şi vom începe prin a arăta care era atunci situaţia pădurilor din judeţul Harghita, şi cum erau ele gospodărite.
Din suprafaţa totală de 660 mii hectare ale judeţului Harghita, pădurile (i.e. ca folosinţă) ocupau în anul 1989, ceva mai mult de 207 mii hectare. Cu alte cuvinte, aproape o treime din teritoriul judeţului era ocupat de păduri, sau folosind un termen consacrat, se poate spune că fondul forestier reprezenta peste 31% din suprafaţă. Toate aceste păduri aparţineau statului român şi erau administrate prin 11 ocoale silvice şi un centru de producţie. Trebuie să facem însă precizarea, că suprafaţa ocupată de vegetaţia forestieră, era în realitate mai mare, întrucât mai existau pe lângă aceste păduri de stat, încă cca. 20 mii hectare de foste păduri comunale şi păşuni împădurite. Trebuie să facem o mică divagaţie şi să explicăm ce reprezentau de fapt aceste păşuni împădurite, întrucât expresia este la prima vedere ambiguă şi derutantă, amintindu-ne de hazlia expresie ,,marină călăreaţă”. Adică dacă este păşune, cum poate fi pădure, iar dacă este pădure, cum poate fi păşune? Dacă am vrea să dăm o definiţie conceptului de păşune împădurită, am putea spune că: păşunea împădurită este o suprafaţă de teren ocupată de vegetaţie forestieră, care din punct de vedere funcţional este pădure, iar din punct de vedere al folosinţei este păşune. Aceste păşuni împădurite sunt (sau mai bine zis au fost, pentru că acum nu prea mai sunt) păduri care au aparţinut cândva fondului frorestier naţional şi prin diferite decizii administrative, luate de cele mai multe ori la presiunea factorilor politici şi împotriva voinţei şi recomandărilor specialiştilor de bună credinţă, au fost transmise unor comunităţi rurale, pentru a se asigura păşunile necesare creşterii animalelor. Astfel de transferuri de folosinţă din pădure în păşune, au fost operate în perioadele ante şi iterbelice şi de cele mai multe ori au avut ca scop obţinerea de capital politic şi electoral. Motivul pentru care nu au fost transformate efectiv pădurile respective în păşuni, a fost determinat de faptul că arborii acestora, nu erau ajunşi încă la vârsta exploatabilităţii şi tăierea lor anticipată ar fi însemnat pierderi economice importante (aşa zisele sacrificii de exploatare). Ca urmare, dacă luăm în calcul şi aceste păşuni împădurite, în anul 1989 suprafaţa împădurită a judeţului Harghita era de 227 mii hectare, ceea ce reprezenta 34,4% din întreaga suprafaţă a acestuia. Trebuie de asemenea să mai adăugăm, că pe lângă păşunile împădurite, înainte de 1989 mai erau importante suprafeţe de fâneţe limitrofe cu pădurile, care datorită faptului că nu mai erau cosite, cu timpul s-au împădurit (estimăm a fi fost cca. 2-3 mii ha). Aceste fâneţe, la fel ca şi păşunile împădurite, deşi din punct de vedere al folosinţei erau terenuri cu destinaţie agricolă, totuşi din punct de vedere funcţional îndeplineau ca orice pădure un important rol de protecţie al mediului înconjurător. Concluzionând tema suprafeţei pădurilor harghitene de până în momentul decembrie 1989, se poate afirma că suprafaţa ocupată de vegetaţia forestieră era în realitate de cca. 230 mii de hectare, ceea ce reprezenta un procent de peste 35%.
Dacă judecăm doar suprafaţa pădurilor din judeţ la nivelul anului 1989, este greu de spus dacă era mult sau puţin. Ceea ce se poate însă afirma cu certitudine, este faptul că atunci nu existau suprafeţe de fond funciar nefolosite în vreun scop anume. Toate păşunile utilizabile erau încărcate la capacitatea maximă productivă, cu animale scoase la păşunat. De pe toate suprafeţele ocupate cu vegetaţie ierbacee, se recoltau furajele, atât mecanizat cât şi cosite manual. Suprafeţele neproductive din punct de vedere agricol, erau plantate cu specii forestiere adecvate zonei climatice şi de relief, pentru a mări capacitatea de protecţie a solului în principal şi a mediului în general. Administraţia silvică din judeţ, în cadrul programului general de refacere a suprafeţelor despădurite, avea în derulare un program de reconstrucţie ecologică, care era axat mai ales pe zona Munţilor Harghita. Aceşti munţi, au o importanţă deosebită în ce priveşte reţeaua hidrologică a ţarii, întrucât de aici, după cum se ştie, dar se uită mereu, izvorăsc cinci din cele mai importante râuri ale României: Trotuşul, Oltul, Mureşul, Târnava Mare şi Târnava Mică. Din păcate, nici chiar acele suprafeţe în care se demarase reconstrucţia ecologică, nu au putut fi salvate de la acţiunea heirupistă, devastatoare de retrocedare a pădurilor şi în consecinţă nu au mai fost gospodărite ca atare. Noii proprietari nu s-au dovedit a avea nici priceperea, nici fondurile băneşti necesare şi nici interesul continuării programului de refacere a pădurilor. Plantaţiile, reîmpăduririle, acţiunile de reconstrucţie ecologică cât şi toate lucrările de cultură şi refacere a pădurilor, nu sunt aducătoare de venituri anuale şi directe şi din acest motiv au fost evitate sau ignorate de către noii proprietari. Lipsa oricărui sprijin din partea statului român pentru continuarea acestor lucrări de interes nu doar local ci chiar regional sau naţional au cauzat abandonarea şi chiar zădărnicirea eforturilor făcute până la acea dată.
La nivelul anului 1989, din suprafaţa totală de 227 de mii hectare ocupată de vegetaţia forestieră, doar 207 mii hectare constituiau fondul forestier de stat al judeţului Harghita, adică suprafaţa de teren ocupată de vegetaţie forestieră, care atât din punct de vedere funcţional cât şi al folosinţei era pădure. Toate aceste păduri erau gospodărite într-un regim mult mai strict (numit regim silvic reglementat prin Codul silvic şi alte acte normative), comparativ cu restul suprafeţelor ocupate cu vegetaţie lemnoasă (i.e. păşunile împădurite şi fânaţele împădurite). Obiectivul prioritar urmărit de personalul silvic de specialitate ce avea ca sarcină de serviciu administrarea acestor suprafeţe, era îndeplinirea cu eficienţă maximă a funcţiilor multiple de protecţie şi producţie atribuite pădurilor. Toate aceste funcţii erau grupate în două mari categorii funcţionale: Vegetaţie forestieră cu funcţii speciale de protecţie (i.e. rolul principal al pădurior încadrate era de protecţie a mediului înconjurător) şi Vegetaţie forestieră cu funcţii de producţie şi protecţie (i.e. rolul principal al pădurior încadrate aici era producerea de lemn necesar industriei şi populaţiei însă fără a afecta negativ funcţia de protecţie a mediului înconjurător). La nivel de judeţ, pădurile cu rol de protecţie, la sfârşitul anului 1989 reprezentau 37%, iar cele cu rol de producţie şi protecţie 63% din suprafaţa fondului forestier. Aşadar, practic, în mod curent se exploata lemn doar din pădurile cu rol de producţie, adică de pe 63% din pădurile judeţului. Din cele 37% păduri cu rol de protecţie nu se exploatau decât arborii uscaţi, atacaţi de diferiţi dăunători sau răniţi de factorii naturali. Această lucrare, cunoscută sub denumirea de tăiere de igienă, avea ca scop menţinerea unei stări fitosanitare corespunzătoare a arboretelor. Nici chiar în aceste condiţii, a extragerii produselor de igienă, volumul tăiat anual de pe suprafeţele încadrate în grupa celor de protecţie nu era admis să depăşească 0,5 mc. la hectar.
În ceea ce priveşte volumul total de masă lemnoasă care se exploata anual din pădurile României, o cutumă respectată cu stricteţe înainte de anul 1989, era încadrarea în cotele anuale de tăiere stabilite de către ministerul de resort. Aceste cote de exploatare erau stabilite astfel încât să nu se depăşească posibilitatea pădurilor (i.e. posibilitatea anuală a pădurii, este dată de volumul de masă lemnoasă echivalent creşterii anuale a acesteia) şi ca atare de cele mai multe ori erau sensibil mai mici decât aceasta. Extragerea în fiecare an a unei cantităţi mai mici decît volumul produs de pădure în acel an (i.e. volumul aferent creşterii din acel an), asigură menţinerea şi perpetuarea resursei de materie lemnoasă şi astfel a pădurii ca ecosistem. Astfel se respecta de fapt unul din principiile fundamentale ale gospodăririi durabile a pădurilor - principiul continuităţii producţiei de lemn. Prin asigurarea continuităţii producţiei de masă lemnoasă, se asigura de fapt continuitatea pădurii ca ecosistem, cu toate funcţiile şi componentele sale.
Reglementarea exploatării masei lemnoase din păduri nu se oprea la stabilirea cotelor şi urmărirea respectării cu stricteţe a acestora. O atenţie deosebită se acorda prevenirii şi dacă era cazul, combaterii tăierilor cât şi a sustragerii ilegale de arbori din păduri. Încadrarea în aceste cutume şi precepte, era posibilă datorită faptului că exista un corp silvic (atât la nivelul administraţiei silvice cât şi la nivelul organelor de reglementare şi control) format din specialişti competenţi şi dăruiţi muncii lor.
Pentru a se asigura continuitatea şi mai ales o constanţă relativă a producţiei anuale de lemn de care am vorbit mai sus, la nivel naţional s-a urmărit ca printr-o gospodărire judicioasă întreg fondul forestier să fie format din clase de vârstă egale ca întindere (i.e. uniformizarea claselor de vârstă). În acest mod, în timp, suprafaţa de pădure care trecea dintr-o clasă de vârstă în alta era aceeaşi şi ca atare, pădurea exploatată la momentul maturităţii era înlocuită cu o alta (bineînţeles în alt loc) care ajungea la maturitate şi care ocupa o suprafaţă similară. Astfel, în permanenţă, la nivel naţional existau într-o proporţie apropiată, suprafeţe de pădure în toate fazele ei tipice de dezvoltare, de la regenerarea tânără la pădure bătrână. Ca urmare, nu se asigura doar continuitatea producţiei de lemn ci şi continuitatea habitatului pentru feluritele animale şi plante pe care pădurea le adăpostea.
Această abordare unitară la nivel naţional era posibilă doar printr-o abordare unitară şi la nivel regional/local. Vom prezenta aici o scurtă descriere a situaţiei, bazată pe manualul de Amenajarea Pădurilor al distinsului profesor Nicolae Rucăreanu (Editura Agro-Silvică, 1962). Primele încercări pentru o gospodărire unitară a pădurilor au fost făcute după primul război mondial pentru a contracara efectele negative ale fărâmiţării fondului forestier asupra gospodăririi unitare a acestuia. Această fărâmiţare se datora diverselor forme de proprietate dintr-o anumită zonă şi mai ales a suprafeţelor relativ mici aparţinând unor proprietari diferiţi şi numeroşi. Deci nu proprietatea în sine sau faptul că era diversă constituiau o problemă, ci modul neunitar în care se planifica şi se aplica gospodărirea pădurilor. Astfel, prin Legea pentru apărarea patrimoniului forestier din 1947, s-a încercat asocierea diverşilor proprietari şi deci gruparea pădurilor pe suprafeţe mari în aşa-numitele Mari Unităţi Forestiere (MUF). Gospodărirea ulterioară a acestor păduri urma să fie planificată şi executată la nivel de MUF, deci într-un mod unitar pe o suprafaţă relativ mare. În zonele de munte aceste MUF-uri erau stabilite la nivel de bazine hidrografice (şi de aceea se numeau Mari Unităţi Forestiere Bazine – MUFB) şi ocupau până la 100.000 ha, în timp ce în zonele joase de deal şi câmpie se stabileau pe grupe de păduri (i.e. grupau tipurile naturale de pădure apropiate şi ca atare se numeau Mari Unităţi Forestiere Grupe de Păduri – MUFG), şi ajungeau până la 40.000 ha. Din păcate, asocierea diverşilor proprietari nu s-a realizat. În plus, în formarea Marilor Unităţi Forestiere nu era luată în calcul suprafaţa şi aranjarea în spaţiu a ocoalelor silvice existente în zonă. Ca atare, principiul nu a funcţionat şi din anul 1959 ideea a fost abandonată fiind înlocuită cu gospodărirea la nivel de ocoale silvice. Nu trebuie înţeles că utilitatea Marilor Unităţi Forestiere a fost pierdută complet. Atât la nivelul acestora cât şi la nivel de ocol silvic, gospodărirea era gândită în mod unitar pe suprafeţe mai mici decât în cazul Marilor Unităţi Forestiere, însă suficient de mari pentru a asigura continuitatea de care am vorbit mai sus (atât din punct de vedere al producţiei de material lemnos cât şi din punct de vedere al exercitării funcţiilor de protecţie ale pădurii). Aceste suprafeţe se numesc Unităţi de Producţie şi pentru întemeierea acestora trebuie îndeplinite următoarele 3 condiţii:
1) Delimitare: Să aibă limite naturale la munte şi deal sau limite artificiale permanente (dacă nu sunt naturale) în zonele mai joase
2) Structură: Trupurile de pădure dintr-o astfel de suprafaţă să fie cât mai omogene din punct de vedere al condiţiilor naturale (i.e. să poată fi supuse aceluiaşi regim de gospodărire)
3) Suprafaţă: Suprafaţa să se încadreze între anumite limite în funcţei de localizarea unităţii (exempli gratia. 600-1500 ha în Lunca Dunării; 1000-2500 ha la câmpie; 2000-4000 ha la deal; 4000-6000 ha şi chiar peste, la munte)
La munte şi deal aceste Unităţi de Producţie se stabilesc la nivel de bazine hidrografice, respectând astfel principiul Marilor Unităţi Forestiere, chiar dacă pe o suprafaţă mai restrânsă. Aşadar, administrarea pădurilor prin ocoale silvice al căror teritoriu era împărţit în unităţi de producţie, asigura o gospodărire unitară a pădurilor la nivel local şi astfel asigura o armonie atât din punct de vedere ecologic cât şi economic.
În finalul acestei prezentări foarte succinte a situaţiei pădurilor din perioada postbelică vom mai menţiona câteva aspecte consemnate de unele personalităţi marcante ale României.
Conform consemnărilor academicianului Constantin C. Giurescu, în lucrarea intitulată ISTORIA PĂDURII ROMÂNEŞTI din cele mai vechi timpuri până astăzi (Ed. ORION, Bucureşti, 2004), situaţia fondului forestier naţional constituit prin actul naţionalizării, nu era una din cele mai bune. Cităm în continuare pe distinsul autor: …în anul 1947, a fost votată legea nr. 204 pentru apărarea patrimoniului forestier, în expunerea de motive a acestei legi se afirma: în ultimii 25 de ani, procesul distrugerii pădurilor noastre a luat un ritm mai accentuat …, avem azi peste un milion hectare păduri complet degradate, iar restul produce cantităţi de material lemons cu totul redus în comparaţie cu pădurile asemănătoare din alte ţări”. Articolul 1 al legii a considerat, drept păduri ,,toate suprafeţele mai mari de 2500 metri patraţi”. Iar constituţia din 13 aprilie 1948 a statuat că toate pădurile sunt proprietate de Stat. Noul cod silvic din 1962 n-a izbutit să oprească însă micşorarea continuă a fondului forestier. De aceea, el a fost înlocuit, prin legea din 1976 care adoptă ,,Programul naţional pentru conservarea şi dezvoltarea fondului forestier în perioada 1976-2012” şi prevede prin articolul 3, ,, un control riguros şi sistematic asupra executării prevederilor programului”
Ar fi deosebit de interesant a se face o analiză a situaţiei fondului forestier al României în anul 2013, după expirarea programului amintit de academicianul Constantin C. Giurescu. Evident, analiza trebuie realizată distinct pe cele două perioade, respectiv din 1976 până în 1989 şi apoi din 1990 până în anul 2012. Este de presupus, că în urma analizei ar rezulta cum că situaţia după 1990 şi până în 2012, ar fi o perioadă de revenire treptată la ceea ce era înainte de anul 1948. Afirmaţia o facem în baza celor ce le consemnează de această dată academicianul Dinu C. Giurescu la data de 5 iulie 2004 în postfaţa la lucrarea citată anterior, referindu-se la ,,gospodărirea prădalnică şi lipsa totală de prevedere” şi pe care îl cităm în continuare: ,,O atare constatare devine şi mai dramatică prin evoluţiile de după decembrie 1989. S-au operat şi continuă tăierile şi exportul, fără lege, aproape. Export de buşteni, lemn brut. În Moldova şi în podişul Mehedinţi au apărut deşerturi. Ţările europene îşi extind zonele forestiere, în România postdecembristă, ele scad. Defrişările sistematice sunt muşamalizate.… Constantin C. Giurescu nu-şi închipuia că vor veni ani în care vor avea întâietate profitorii şi gangsterii pădurilor româneşti … Remedii există, sunt încă posibile, deşi în mai multe locuri dezastrul a avut loc. Pentru atari remedii e nevoie de o acţiune continuă, cu implicare constantă a factorilor politici de decizie, indiferent de rezultatele alegerilor”.
Am dat aceste citate referitoare la fondul forestier al României, pentru a arăta faptul că situaţia proastă a pădurilor din Harghita, nu este un caz izolat ce trebuie soluţionat pentru ca şi această zonă să se înscrie în contextual general. Situaţia proastă a pădurilor din Harghita se integrează perfect în contextul general al fondului forestier al României postdecembriste şi chiar se poate afirma că este tocmai simbolul acestuia. Nu ar fi exclus ca acest judeţ să fi fost tocmai incubatorul în care s-a clocit ideea şi modul de privatizare a unei importante părţi din fondul forestier naţional aşa cum s-a privatizat. Poate privatizarea pădurilor nici nu a fost scopul principal, ci acesta a fost doar mijlocul/instrumentul prin care s-a realizat scoaterea din patrimoniul naţional forestier ce aparţinea statului român a unor importante suprafeţe de terenuri ocupate cu vegetaţie forestieră. Bineînţeles, nu această scoatere din propietatea statului ca activitate a dăunat ulterior pădurii, ci modul în care s-a realizat şi chiar a unor reglementări cel puţin stângace (deşi par mai degrabă rău intenţionate) prin care gospodărirea acestora a fost prescrisă. Nu se ştie precis care este limita dintre prostie şi ticăloşie, dar dacă se doreşte şi se vrea, se poate afla adevărul fără un efort deosebit, întrucât toate documentele ce au favorizat aceste acţiuni presupunem că există încă.
Concluzionând problematica legată de modul de gospodărire a pădurilor harghitene şi implicit a pădurilor din România până în anul 1989, trebuie subliniate cel puţin patru aspecte:
1. Pădurile erau administrate conform unor principii ce asigurau îndeplinirea cu eficienţă maximă atât a funcţiilor de protecţie cât şi a celor de producţie.
2. Exista un aparat silvic format din specialişti competenţi, începând de la pădurari şi până la ingineri care respectau cu stricteţe prevederile codului silvic.
3. Funcţiona un sistem de autocontrol şi control ierarhic care prevenea orice forme de abatere de la normele de bună gospodărire a pădurilor.
4. Prin exercitarea unui control riguros al accesului în păduri a persoanelor şi a vehiculelor era asigurată la cote maxime protecţia şi liniştea animalelor sălbatice ce inhabitau aceste păduri.
Dr. ing. Ion MICU
Dr. ing. Petru Tudor STĂNCIOIU
Fundaţia PROURSUS |
|
